Q.E.D.

Înauntru domina mobilierul în stil Empire sau William Morris. Pentru mărimea ei, casa era comodă; avea nenumărate nişe asemeni unor cuiburi, şi obiecte mici de argint erau răspândite peste tot, ca nişte ouă de pasăre.
În această desăvârşire generală se războiau două gusturi greu de împăcat. Aici trăia o stăpână a casei care şi întro insulă pustie şi-ar fi creat o atmosferă plăcută şi un stăpân pentru care atmosfera plăcută era o investiţie făcută de el pentru a-şi spori venitul cu fiecare obiect pe care-l cumpăra, conform legii întrecerii cu semenii săi. [...]
În conflictul care mocnea în interiorul acestei case, fu învinsă femeia. Ca în lupta dintre saxoni şi celţi, care se duce încă în sânul naţiunii, temperamentul mai impresionabil şi mai receptiv a fost silit să primească o supra structură convenţională.
Astfel, casa lor semăna aidoma cu sute de alte case care aveau aceleaşi aspiraţiuni înalte, devenind: „Acea fermecătoare căsuţă a lui Soames Forsyte, atât de originală, dragă – cu adevărat elegantă!”
Dacă în loc de Soames Forsyte, citim Jeames Peabody, Thomas Atkins sau Emmanuel Spagnoletti, adică oricare nume ale unui englez din înalta burghezie londoneză cu oarecare pretenţie de bun-gust, chiar dacă stilul mobilierului diferă, fraza va rămâne aceaşi.
În seara zilei de 8 august, o săptămână după expediţia de la Robin Hill, în sufrageria acestei case – „atât de originală, draga mea – cu adevărat elegantă!”, Soames şi Irene erau aşezaţi la masă. [...]
Fericita pereche şedea, nu faţă în faţă, ci în unghi drept, la frumoasa masă de lemn de trandafir; mîncau fără faţă de masă – semn de deosebită eleganţă – şi până acum nu schimbaseră nici o vorbă.
Lui Soames îi plăcea să vorbească în timpul mesei despre afaceri, sau despre cea ce a mai cumpărat, şi atâta vreme cât vorbea, tăcerea lui Irene nu-l chinuia. Dar în această seară îi fu cu neputinţă să vorbească. Htărârea de a construi casa îi apăsase sufletul toată săptămâna, şi se decise să i-o împărtăşească şi soţiei lui.
Nervozitatea lui – arătată cu prilejul acestei destăinuiri – îl supără profund. N-ar trebui să-l aducă în asemenea stare, femeia şi bărbatul sunt doar o singură fiinţă. Irene nu se uitase la el niciodată de când se aşezaseră la masă, şi Soames se întreba la ce oare se putea ea gândi în tot acest timp. Era greu, când un bărbat muncea atât de mult cât muncea el, câştigând bani pentru ea – da, şi cu durere în inimă – ca ea să şadă acolo privind – privind ca şi cum pereţii camerei ar întemniţa-o. Atât şi ar fi fost destul pentru ca bărbatul să se ridice şi să plece de la masă.
Lumina lămpii cu abajur roz cădea peste gâtul şi braţele ei. Lui Soames îi plăcea că Irene îmbrăca la masa de seară rochii decoltate, lucrul acesta îi dădea un sentiment de superioritate faţă de prietenii săi ale căror soţii se mulţumeau, când cinau acasă, cu rochii închise la gât sau cu simple rochii de după-amiază. Sub lumina trandafirie a lămpii, părul ei de culoarea cihlimbarului şi pielea albă făceau un minunat şi straniu contrast cu ochii căprui închis.
[...]
Irene era întotdeauna tăcută, pasivă, de-o blândă duşmanie; parcă se temea ca nu cumva printr-o vorbă, mişcare sau semn să-l facă să creadă că l-ar iubi; şi Soames se înteba: „Trebuie oare să fie mereu aşa?”
Ca mulţi cititori de romane din generaţia sa (şi Soames era un mare cititor de romane), avea o concepţie de viaţă influenţată de literatură şi se legăna cu gândul că totul era o chestiune de timp. Până la urmă bărbatul cucerea întotdeauna inima soţiei sale. Chiar şi în cazurile când – o categorie de cărţi care nu-i prea plăceau – sfârşitul era tragic, soţia îşi dădea întotdeauna sufletul cu amarnice regrete pe buze, sau dacă soţul era cel care murea – neplăcută idee – ea se arunca asupra trupului său neînsufleţit pradă unor remuşcări chinuitoare. "
J Galsworthy - Forsyte Saga.